Undeva prin peregrinările prin viaţă am ajuns la concluzia că e mai bine să nu ai vise, dar mi-a trecut repede. Dacă vă întrebaţi de ce nu mi le mai doream, răspunsul e relativ simplu: fiindcă cei ce nu visează sunt imposibil de dezamăgit. Şi clar, ideea a urmat unei dezamăgiri. Dar dacă nu am fi dezamăgiţi, diferenţe am şti să facem? Dar de ce am vrea să facem diferenţe, oare nu ar fi mai uşor ca lumea să fie aşa cum o desenam cu creta pe asfalt: frumoasă, bună, colorată?... Dar de ce am vrea să fie uşor? Din lene, din incapacitatea de a lupta, din resemnare? Dar de ce am fi resemnaţi? Chiar ne-am forţat limitele şi nu am reuşit? Dar de ce nu am reuşit?.... Oameni pe care viaţa i-a lovit din toate părţile am întâlnit destui. Pe la mijlocul vieţii sau trecuţi pe undeva de el, cu privirea lăsată-n pământ şi umerii traşi în jos de poverile prea multe, storşi de vlaga de a se mai împotrivi unui destin, cu armele abandonate undeva în urmă. Punând câte un picior în faţa celuilalt pentru a urma un drum ce nu şi l-au dorit. Obosiţi şi trişti, văzând în viitor doar un calvar. Uneori le-am auzit şi poveştile în câte-o seară în care spiritul li se mai răzvrătea. Fiecare luptase în felul său, fiecare pe parcurs renunţase la o grămadă de vise, iar undeva în timp, sleiţi, scârbiţi, ceruseră un soi de armistiţiu vieţii. Plătit cu visele şi fericirea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu